De ce extremele se atrag?

În urmă cu câteva săptămâni, la un pahar de limonadă, mi s-a adresat întrebarea: „de ce extremele se atrag?“ Până aici, nimic neobişnuit, dar dacă vă spun şi de la cine am primit o astfel de întrebare, există posibilitatea să vă intereseze mai mult…
Întrebarea mi-a fost adresată de o viitoare soacră, uimită de alegerea unicului său fiu.
— Pentru a vă putea oferi o explicaţie, m-ar ajuta să detaliaţi…
— „Extremele“ sunt fiul meu şi viitoarea mea noră. Se grăbesc cu o decizie, în mod nejustificat, sunt atât de diferiţi şi deja au făcut o alegere atât de importantă, încât îmi este tare frică!
— Frică de ce, frică de cine?, am întrebat, prefăcându-mă că nu înţeleg la ce se referă.
— Fiul meu este un cultivat, un curajos, un adevărat iniţiator în tot ce face, un justiţiar. Când nu suportă ceva, pedepseşte, dar nu cu fapta, ci cu vorba. Asta a preluat-o de la noi, părinţii şi recunosc, cu mâna pe inimă, că este cam certăreţ, însă a preluat genetic… Viitoarea mea noră este la polul opus. Este tăcută, mult prea rezervată şi se pare că nu ştie deloc să se certe. Parcă e de la oNu, departamentul de Menţinere a Păcii şi tare mă tem că fiul meu se va lua după ea şi îşi va pierde iniţiativa, de care eu sunt atât de mândră! El este un nonconformist, mai ales în domeniul vestimentar. Poartă de toate: tenişi, tricouri, costum, cravată, pantofi, rucsac, dar şi diplomat, atunci când este cazul. Ea este o întruchipare a simplităţii, se îmbracă doar în culori pastelate, bleu, gri, alb, bej, nimic spectaculos. N-am văzut-o niciodată cu roşu, verde, mov, grena, fond de ten, rimel şi alte „artificii“ feminine… E un fel de Cenuşăreasa de la oraş. din punctul de vedere al profesiei, băiatul meu a ştiut să se facă remarcat, pe când ea, nu, deşi are ceva şcoală şi nu înţeleg de ce adoptă atitudinea struţului. Noi vorbim tot timpul despre planurile noastre de viitor, ea tace. Într-adevăr, ne ascultă cu atenţie şi politeţe, dar nu gesticulează şi nici nu se ambalează. Întregul ei comportament poate fi catalogat drept „cealaltă extremă“ şi nu doresc aşa ceva pentru fiul meu.
— De fapt, ce vă doriţi?
— O noră vorbăreaţă, plină de iniţiativă, bătăioasă, care să ştie să certe şi să se certe. Îmi doresc o noră care să poarte pălărie asortată cu pantofii şi cu poşeta, care să strălucească prin felul direct de a spune lucrurilor pe nume, indiferent de interlocutor…
— Chiar şi cu dumneavoastră? Aţi spus „indiferent de interlocutor“?
— Deocamdată aş dori o explicaţie şi apoi mai discutăm…
I-am oferit cam ce şi-a dorit, începând cu o poveste cu subînţeles şi terminând cu nişte recomandări.
Se spune că un filosof şi-a întrebat prietenul necăsătorit şi cam tomnatic:
— Când te căsătoreşti?
— Îmi doresc cât mai repede!
— Şi ce mai aştepţi?
— Am căutat fata ideală.
— Ai găsit-o?
— Da.
— Şi?
— Ea îşi caută băiatul ideal. recomandările de atunci au fost ceva de genul: „oamenii nu sunt şi nici n-au fost vreodată nişte piese standard. din punct de vedere biologic, ei sunt cam la fel, dar din punct de vedere temperamental, atitudinal şi psihologic sunt foarte diferiţi. Chiar dacă par mult mai evidente deosebirile, este imposibil ca cei doi tineri să nu aibă ceva în comun, ceva special care i-a unit şi care i-a făcut să se hotărască să rămână împreună. Spuneţi că el este vorbăreţ, entuziast şi justiţiar, iar ea mult prea tăcută şi rezervată. Nu observaţi că se completează? dacă şi ea ar fi ca el, orice discuţie ar fi o veritabilă competiţie pentru înscriere la cuvânt. Şi ce este rău în a fi o „întruchipare a simplităţii“ vestimentare? Asta denotă o prezenţă a bunului-simţ, poate şi a bunului gust, dobândit prin instruire sau educaţie… Pentru tinerii din ziua de azi, pălăria, pantofii şi o poşetă asortată, nu mai reprezintă, strict, o exemplificare a eleganţei… Băiatul a ales simplitatea, pentru că îşi doreşte să fie auzit şi să se audă atunci când vorbeşte, poate şi pentru că este prea sătul de o lume (pretinsă) complexă, prin pretenţii, şi nu prin intenţii. Recomandarea ar fi să-i adresaţi lui aceeaşi întrebare, negeneralizând, ci personalizând toate aspectele care vă neliniştesc. Având în vedere calităţile despre care mi-aţi vorbit, sunt sigură că un fiu atât de deosebit, își va putea explica alegerea, mult mai bine decât o pot face eu, fiind vorba, totuşi, de o alegere bazată pe sentimente, şi nu pe deosebiri“. Nu am nicio idee privind discuţiile care au urmat, însă decizia finală a fost luată şi, chiar astăzi, am primit invitaţia la nuntă.

*Fragment din volumul “Oamenii intreaba – un psiholog raspunde”
semnat de Mihaela-Theodora Popescu